Expeditorul ( partea a treia )
Impaturi foaia, o baga in plic, nu uita sa puna timbrul si plicul, o lipi asa cum facea deobicei cu orice scrisoare si o puse in cutia postala din fata usii. Continua sa deschida la nimereala cartea de telefon si trimise in ziua aceea cel putin cincizeci de mesaje. Nu conta cui, nu conta unde, conta doar el. El si arsita lui, setea de a scrie scrisori si de a sti ca undeva, cineva, poate va citi si ii va raspunde. Continua si a doua zi sa puna scrisori la cutie. Si a treia, si a patra zi. In a cincea zi, criza de reumatism il sili sa ramana la pat dar nu renunta. Rezemat de tablia patului, cu o mana tremuranda, copia mesajul initial pe coi albe, cu spaima si disperarea unui Robinson care-si arunca strigatul in mare, in speranta corabiei la orizont. Postasul, care se obisnuise demult cu ciudateniile vecinului, deserta in fiecare zi cutia postala a nevazutului expeditor. Arunca o privire furisa spre draperiile vesnic trase si disparea incet pe alee urmarit de ochiul batranului ascuns prin colturile ferestrelor. O saptamana, doua, trei. O luna. Apoi, batranul se opri. Nu mai copie nici o scrisoare, nu mai trimise nici un plic, nu mai impaturi nici o coala. Astepta.
O luna, doua, trei. In a patra luna auzi scartaitul portii de la intrare. Nu avea cine sa il viziteze, cine sa vina, cine sa il caute. Cu singurele rude ramase se certase indeajuns incat sa nu mai treaca pe la el, prietenii ramasi murisera incet si ei, vecinii renuntasera cu timpul sa mai stie de mosul ursuz si ascuns de pe strada lor, astfel incat reusise sa nu mai fie o prezenta pentru nimeni. Se ridica din pat cu greu si isi purta tarsaind pe covor oasele inspre geam. Zari postasul si sangele incepu din nou sa-i bata cu tarie a viata. Zari scrisoarea lasata in cutie. Astepta ca postasul sa dispara complet in josul strazii si deschise usa. Cu mainile uscate de timp, lua scrisoarea. Era model nou, mirosea a cerneala de tipar, proaspata si nu avea trecuta pe ea expeditorul. Avea doar destinatarul: el. Intra in casa si cuprins de o ciudata tinerete, rupse vioi plicul. Scrisul era de forma neregulata dar ingrijit, putin aplecat spre stanga, totul in stilou. Inca mirosea a tanin proaspat. Citi:
“Buna ziua.
Numele meu este Miriam si am primit scrisoarea dumneavoastra. Am citit-o cu atentie pana la capat si am hotarat sa va raspund. Va rog sa nu considerati ca am facut acest gest de mila. Am hotarat sa va dau un raspuns din simplul motiv ca si mie imi face bine, cateodata, sa scriu o scrisoare. In epoca vitezei si a internetului, sa gasesti oameni care inca mai apreciaza lucrurile umane, e mare lucru. Stiu, in cazul dumneavoastra e vorba de o boala. Daca totusi o boala ne face sa fim mai umani, atunci nu pot sa nu ma intreb ce se va alege dintr-o societate care se considera sanatoasa. Nu vreau sa devin patetica sau deplasata dar nu ma pot abtine sa va invidiez pentru faptul ca mai puteti inca sa fiti om. Nu e obligatoriu sa-mi raspundeti. E deajuns, sper, ca am citit si, iata, ati citit.
Cu multumiri,
Miriam”
Lasă un Răspuns