Masticatia
Rosiile muscate cu pofta direct de pe tulpina i-au venit de hac. Stomacul de orasean a luat-o razna. E-urile inhalate zeci de ani au rapus-o. Au rapus-o in latrina din spate. Pana si crampele erau acolo naturale. Totusi, Meda si-a facut un ceai in dimineata aceea. A mers in gradina. Ii placea sa stea in picioarele goale printre rasaduri, pe pamantul gol. Pamantul jilav si moale inca era cald. Simtea in talpi de parca el ar merge prin ea, nu ea pe el. Din gradina a cules cateva frunze de menta si le-a pus la fiert in apa fierbinte. A aruncat si doua frunze de sunatoare. Sa fie. Sa stranga. Apa din fantana era rece. Foarte rece. I-au amortit mainile dar nu le-a sters repede cu prosopul. Meda respira fiecare terminatie nervoasa. Nervoasa de sageti de gheata. Isi lasa mintea sa se imbete de senzatie. Chiar daca afara soarele era atarnat pe un cer albastru metal, era cam frig. Batea vantul. A fost cam greu sa-si faca focul dar in cele din urma a reusit. Picioarele anchilozate ii reaminteau varsta de fiecare data cand se apleca. Meda avea 95 ani. Acum mirosea a fum si era neagra pe degete. Apa fierbea vesela pe jar, in cana de metal. In ciuda varstei si a sagetilor din genunchi, reusise sa se aburce in hamac. Acum statea si se clatina nesimtitoriu in el. Vantul dadea mana de ajutor necesara. Ii era atat de lene si de bine. II era lene sa se dea jos sa-si ia ceaiul. Ii era bine sa stea si sa nimic. Printre ramurile corcodusului clipoceau ascutite raze de soare. Mijind ochii, Meda constata:”Acum e perfect”. O ceva pasare ghiersuia pe limba ei subtire si ascutita. Undeva, in zarea auzului un cocos inca mai avea de trezit ceva gaini. Un caine ii tinea calea vesel. Meda presupunea ca dadea si din coada. Cate o petala de cires ii ateriza din cand in cand pe fata. O lasa in voia vantului. Care-si facea treaba. Avea mintea goala de orice si isi deschidea porii pentru orice e dumnezeiesc. Si liber sa fie. Si constata ca e al dracului de adevarat totul.
Acum, clopotele au inceput sa sune la biserica din sat. Doar vantul printre ele. Franghiile le-au luat ultimii sateni ramasi. Le-au folosit ca sa scape din gura flamanda. Care i-a inghitit pe toti ceilalti. Femei, copii, batrani, barbati. Ultimii sateni si-au impartit in mod egal franghiile. Cate o bucata pentru fiecare. Meda gasise in curte un ciot din franghia clopotelor. Nu avusese curajul ultimilor sateni dar, cu ea, isi atarnase hamacul intre corcodus si cires. Pe ceilalti, orasul i-a gasit atarnati in sopron. Nici un rictus pe fata lui. Gura flamanda i-a masticat rapid. Pentru ca orasul nu face diferenta intre cei vii si cei dusi. Orasul e flamand si foamea e viscerala. Cand porneste la vanatoare nu face diferenta: oameni, sate, animale, timp. Orice e viu sau nemiscat se pierde rapid in vintrele lui umflate de ancestrala foame. Foame de trecut si viitor, de adevarat sau fals.
Printre petale de cires luate de vant, in hamac, Meda auzea deja cum se apropie dintii. Simtea in nari mirosul de mortaciune. Mirosul digestiei fetide: petrol, ciment, praf, zgomot, gunoi. Nu-i pasa. “Aici totul e al dracului de adevarat” isi repeta leganandu-se incetisor. Statea atarnata intr-un niciunde timp. ”E prea liber si departe de tot ca sa-mi pese” adauga in gandurile ei Meda. Mintea i se incetosa usor. Parca ceva fotografii, poate ceva sunet. Pata de caldura pe fata. Se infunda incet in hamac si disparea incet din ea. Dintii orasului trec acum prin hamac, prin case, prin animalele ramase. “Nu-mi pare rau” a fost ultima clipire de gand. Si nici ca-i pasa. De nimic. Atat cat a fost sa fie, pentru Meda a fost dumnezeiesc.
