Muza
Era atat de inteligenta. Nu puteai simplu spune de era frumoasa sau urata. Era pur si simplu interesanta. Plina de personalitate si atitudine. Era invidiata si aratata cu degetul. Era deplina. Si cu toate astea, muza lui nu era ea. Muza era aproape contrariul ei. Simpla, facila, ieftina. Obisnuita. De nevazut in multime. Dar era muza lui. Era muza lui pentru ca o putea modela. Ea, cea inteligenta, nu intelegea. Ea, cu personalitatea si intelepciunea ei. Si cum putea el oare sa-i explice ca ea era o glastra superba, lucrata in fir de aur, de care cu greu te puteai apropia? Si chiar daca te-ai fi apropiat, ai fi zarit perfectiunea. Nu mai era nimic de modelat acolo, nimic de simtit, nimic de imaginat si lucrat. Ea, cea dintai, era perfectiunea. De aceea, el a ales muza. Lucrand asupra ei se descoperea pe el. Muza il facea sa simta. Nu doar sa priveasca plin de respect. Muza il facea sa fie el in sertarele lui cele mai necunoscute. Pana si de el. Se transpunea si se inspira. Muza, ca materie prima, modelata de imaginatia lui. Muza, doar un lut inca netransformat in glastra. Acolo el lucra. La ea. Muza nu pricepea nimic, nu facea nimic, nu dorea nimic. Doar zambea. Si el lucra nu atat asupra ei, cat asupra lui. Prin ea, muza il insufletea. Glastra superba a ramas neatinsa in biblioteca multi ani. Intr-o zi, de necaz, jale si alean, stralucitoarea si atat de invidiata, perfecta glastra, s-a spart. El nu a observat. Lucra asupra unei alte muze. Lucra la o alta viitoare perfecta glastra. Si muza ii zambea.
